
Împreună cu Vadim Vasiliu, și el reporter la Jurnal de Chișinău, ne aflam în incinta fundației Lucinschi: „Brândușele speranței” (malefic de optimistă denumirea). Chiar de la intrarea am dat cu nasul într-un tablou aproape de dimensiuni naturale a Președintelui. Nu! Nu-i vorba de narcisism, ca la Stalin sau Lenin; pur și simplu orie oaspete tre' să știe cine-i „хозяин пи здание” și cine-i tăticul brândușelor (singurele care mai au speranță în кантора asta numită atât de dulce – Moldova).
După ce-a închis speranța... cer iertare!... fereastra! După ce a închis fereastra, de după colț apare și Petru Licinschi. De nerecunoscut fără ochelarii lui fumurii și costum, în blugi, cămașă (neoficială) și o pereche de mocasini negri (țara-i țară, da moda-i pentru toți), Președintele ne invită în biroul său.
Vârsta-și spune cuvântul, am gândit odată ce-am pășit înăuntru. În timp ce tot mai mulți oameni încearcă să scape de încărcătura grea a mobilierului din case birouri etc., aici, stilul clasic cunoscut până la нимагу îmi respira în față și-mi pătrundea prin toate orificiile. Predominantul maro de ciocolată, rafturile cu cărți (am numărat mai multe titluri în rusă... deși, poate eu sunt paranoic), telefonul vechi, de nu greșesc era de ăla cu disc în loc de butoane și biroul atât de... tradițional, îmi dădeau fiori și parcă auzeam venind cu vuiet sentința: „Расстрелять!”. În rest, o atmosferă destul de plăcută și prietenoasă.





