Replică lui Bodiu de la Dodon: Soluția? Android!

Clipul electoral al lui Bodiu a stârnit mai mult zâmbete decât dorința de a-l vota. Partea cu ONU, cu "brainstorming-ul" cela... sau - cu iPad-ul (vezi video la urmă).

Dodon tot și-a tras un clip... dar putea face și mai bine. plus că să mai scoată bani. Cum? Iacașa:

3 iepuri dintr-un glonț, într-o singură intersecție, în doar 5 minute!

Îmi așteptam cuminte rutiera la intersecția străzilor Traian-Independenței. Dacă în zilele geroase de iarnă înjuram de mi se ofilea urechea bunului simț, atunci mă bucuram de ziua frumoasă și de fiecare minut cu care 112 întârzia.

Unu iepure: Era deja seară și orașul părea un pic mai populat de după Paști. Acum imaginează-ți cum atmosfera asta plăcută este sfâșiată de zbieratul unor boxe ai unui BMW care se apropia ca fulgerul: adică repede și tot în zig-zag. Era o decap(i)otabilă neagră, modelul... asta e, nu-s bărbat fiindcă nu mă pricep la mașini; din transportul rutier știu doar Tankul Panzer. Oricum, e important ce a atras toate privirile din jur: 3 fufe care chiuiau de mama rugului – 2 care se simțeau stânjenite de atenția prea mare care li se acorda și șoferița care a primit mașina pentru „bună purtare” cu bărbații (crezi că-i o prejudecată?! Poate este...). Muzica era terci din ritmuri spaniole cu convulsii techno – într-un cuvânt... rahat. Fetișcana de la cârmă opri la roșu și, demonstrativ dar cu aere firești, tot apăsa și elibera frâna în ritmurile muzicii epileptice, făcându-le pe celelalte să se ciufulească de la inerție... dar de unde fetele mamei să știe ce-i aia inerție dacă sunt atâția bărbați cu buzunarele umflate și de bani și de cealaltă. Apoi, când se schimbă din roșu în verde, urmă nelipsita пробуксовкэ și cele trei pe armăsarul negru galopară la vale, independente, spre independență intersectând strada Independenței.

„Hristos a înviat”... Paștele mă-tii.

 - Mulțumesc; mă iertați, cât mă costă drumul până în sat, Lucașeuca?
 - Și?! Și vrei? Mă întrebă șoferul privindu-mă nedumerit.
 - Câte capiși a sî mă costi drumu până în Lucașovka?!
 - A... trii lei! Mi-a răspuns bătrânul arătându-se iritat.
Îi întind banii și mă retrag prin mulțime un pic mai în spate. Înghesuială, putoare de transpirație și mahmureală... multă mahmureală. Paștele ce mai.

 - Aista-i garadțkoi...
Își șoptesc două femei, analizându-mi cerceii și straiele prea... ne populare prin zona locului. Oricum, prea mult am așteptat să merg la bunici (la bunica, fiindcă deja de doi ani a rămas singura care duce povara gospodăriei), ca să-mi stric ziua. Plus că așa a fost de când mă știu – o atmosferă „familială”.

Cobor din improvizația de autobuz confecționat din fiare vechi... o căruță cu motor și un șofer ce-ar merge bine sub descrierea unui cal – cu nărav domnu'.

Fac o poză din telefon și-o bag pe Făisbuc, cu descrierea: „În sfârșit – la țară!”. Drumul până la casa bunicilor e de 1-2 km... timp suficient să admir frumusețile pitorești și bălegarul de cal. Crăciunul și Paștele sunt singurele sărbători când satul mai are parte de „gorodțkie”. 

Intru în ogradă și sunt întâmpinat cu un „Hristos a înviat” plin de evlavie... fie: „Cu adevărat a înviat” le răspund mai mult din politețe, simțindu-mă incomod că a ajuns Iisus să fie cel care ne mai strânge la un loc... iar dacă Hristos făcea imposibilul (mergea pe apă, făcea din apă vin etc.), cu posibilul totuși nu s-a descurcat – nu i-a putut aduce și pe ceilalți de peste hotare acasă.

Toți sunt treji... bun, distracția încă n-a început. Mă rog, un gramaj mic nu se ia în considerație. Dis de dimineață, nemâncați, ăi mai bravi și pocăiți s-au sfințit cu un cinzeak de vodkă, urmat de un păhăruț de aghiazmă, iar pentru tradiție – nafură și pască drept zakuskă. Eu, ca de obicei, am ciugulit toată brânza dulce din pască și încercam să mă adaptez „climei” festive.

 - Măi Sașa măi... ia și băiet mare te-i făcut, s nu șii diochi!
 - Da chiar că... și di repede o crescut. Te-ai mai îngrășăt oleacă... ultima dată parcă erai mai slab ș păru șela mai lunguț....
 - Las că-i mai ghine așa, și-i trebui pletele șelea? Amu arată a băiet di trebă, frumos!
M-au luat în primire femeile din casă, iar eu, în fața lor, eram Sașa cel de 7 anișori, doar că anormal de mare!

Vreau concurență! Unde-i concurența?! Nu mai este concurență...

Nu mai avem concurență! Sau, mai bine zis – de prea multă ce-o avem, s-a pierdut valoarea acesteia. 

Dacă în comunism era monopol, în capitalism sunt mai mulți mici-comuniști-monopoliști... foarte mulți (prea mulți!).

Acum nu prea poate merge vorba de concurență, pentru că puțini au mai rămas cei care-și vând serviciile, iar foștii consumatori au devenit proprietari-consumatori. Ca să limpezesc apa – vorbesc despre lucruri minore și anume despre unele chestii care nu țin să afecteze o întreagă societate, ci mici universuri... juvenile что ли?

Adicătelea / Să le luăm pe rând... să încercăm cel puțin.

Toți copiii sunt egali... dar unii sunt mai egali decât alții

>

Odată ce ai făcut un copil, încă nu te-ai spălat pe mâni... te speli doar pe puță și te pregătești să-l speli la cur timp de 20 de ani.

De la scutece murdare, plânsete isterice și nopți nedormite, treci la pregătirile pentru grădiniță... acolo unde copii află cum apar copiii: un proces zoofil în care e implicată barza.

Din cauza tendințelor de rebeliune a părinților și a amestecului viață-carieră, părinții amână „achiziționarea” unui copil, fiindcă prioritari sunt banii (adevăr irefutabil)... spun ei că au să reușească după 30... apoi uită de copil... iar după 50, când ăștia ajung să simtă lipsa unui descendent, „tunul” tatălui nu mai are muniție, iar „peștera” mamei nu mai este locuibilă... vorba românului: ши груз!

Aventurile unui refugiat politic – între dictatură și democrație

Elcheh Mohammed, originar din Sudan, și-a părăsit țara de mai bine de 20 de ani. Din tinerețe își dorea mult să călătorească, să cunoască alți oameni, alte culturi. Visul i s-a împlinit în cel mai neașteptat mod – a ajuns refugiat politic.

Am făcut cunoștință cu Mohammed în cafeneaua universității ULIM, unde își savura cafeaua în compania altor trei colegi, și ei, la rândul lor, din Sudan. Ne-au oferit bucuroși un loc la masă în „biroul” lor, cum le plăcea să numească localul.

S-au scurs deja 10 ani de când Elcheh a ajuns în Republica Moldova. Acum este student și totodată profesor, și-a întemeiat o familie, iar viața pare să decurgă bine în realitatea moldovenească, plină de micile ei probleme și bucurii. Dar acesta este doar finalul... hai să-l numim „acceptabil”, al întregului lanț de evenimente care i-au conferit statutul de refugiat politic.

Totul a început în anul 1989, când Sudanul a fost zguduit de o lovitură de stat care a ridicat armata la conducerea țării. Situația se anunța a fi una gravă, așa cum în spatele tulburărilor din societate se aflau fundamentaliștii islamici, care au instaurat o dictatură axată pe aplicarea legilor Sharia, care presupuneau pedepse precum amputarea membrelor sau chiar moartea prin spânzurătoare.

Un prânz cu mămăligă, friptură și comunism // Nuvelă

După ce-și termină de mâncat friptura, băiatul mai luă o bucată de mămăligă rece pe care o mestecă fără poftă. Toată familia prânzea. O tipică familie din 3 – mama, tata și fiul... și un boț alb de mâță (capul familiei).

Nimic obișnuit, de genul părinților alcoolici absorbiți de hobby-ul violențelor domestice; nimic din obișnuita relație grețos de afectuoasă cu un copil rebel și părinții într-o minte cu el. O familie nici obișnuită, nici neobișnuită... simplă, cu singurele griji ale zilei – lucrul, pâinea cea de toate zilele, care se dă o dată în fiece lună și atunci cu întârziere.

Nu era loc de nemulțumiri. Cu puțin ajutor din partea Providenței, le aveau pe toate... la timpul lor.

Televizorul din bucătărie zbiera, sfâșiind liniștea deja obișnuită a meselor. Îndată începu un film documentar despre Brejnev. „Când Stalin îl văzu pentru prima dată pe Brejnev, acesta exclamă: Uite un moldovean frumos”, se auzea vocea comentatoarei TV. „Brejnev era un dandy al timpului său, reușind s-o fascineze și pe regina Marii Britanii”, a continuat aia laudele. Băiatului îi era până-n cur de Brejnev; el era prea ocupat să se arate, demonstrativ, nemulțumit de friptura plină cu slănină. Părinții însă priveau cuminte la sex-simbolul Brejnev.

Deodată mama zice:
 - Da... erau timpuri...

Moldovenii au inventat cutia cu lapte care se deschide singură! // INGENIOS!

Dacă americanilor le-a venit ideea să amplaseze pe cutiile cu lapte imaginile persoanelor dispărute (o campanie care a dat și roade), moldovenii s-au dovedit a fi mai ingenioși - ei au inventat cutia cu lapte care se deschide singură... ar fi trebuit cel puțin.

Nu! Nu este vorba despre o propoziție cu sens deplasat (noi nu suntem capabili de așa porcării) este vorba despre un proiect al moldovenilor de a facilita accesul cetățenilor la lichidul alb aka "LAPTE". Ei au decis să creeze cutia care, odată luată-n mână, se va deschide de la sine; pentru sceptici chiar stă scris: "Se va deschide aici".